Cine se teme de surplusul german?
Surplusul de cont curent a Germaniei, adica diferenta intre productia si consumul intern, a fost de cca 7% din PIB-ul acestei tari in 2012, iar pentru anul trecut surplusul este estimat de institutii internationale la peste 6% din PIB fiind, in termeni absoluti, cel mai mare in economia globala. Germania este o veritabila masinarie de export, poate cea mai performanta din lume avand in vedere nomenclatorul si calitatea (tehnicitatea) produselor sale industriale.



Este surplusul balantei sale curente o problema pentru Germania si parteneri? Contribuie el in mod semnificativ la reprimarea cererii agregate in zona euro si, mai departe in spatiul global, ceea ce ar afecta sanse de refacere economica? Chestiunea surplusului este evocata si de Comisia Europeana inAlert Mechanism Report”, 13 November 2013, si de institutii internationale intre care si FMI.
Problema “surplusului” poate fi examinata in sens larg, pe plan international/global, fie cu referire speciala la zona euro, a carei soarta ne intereseaza in cel mai inalt grad.
 
O perspectiva globala
 
De ce apar surplusuri mari si, corelat, care ar fi explicatia pentru mentinerea lor in conditiile in care exista mecanisme de corectie, de echilibrare? Posibile raspunsuri sunt: o tara cauta sa-si plateasca datorii externe acumulate intr-o perioada anterioara (nu este cazul Germaniei!); o tara beneficiaza de inovare, excelenta industriala, care ii asigura/dezvolta avantaje competitive majore (Germania se incadreaza); contrapartea comerciala (cu deficite recurente) nu are capacitatea, cel putin pentru o perioada, de a pune in miscare instrumente de corectie a dezechilbrului. Este de inteles ca interesul economiei cu surplus comercial nu este de a fi un creditor permanent, in afara de ipoteza cand acest statut ar servi interese si ar aduce beneficii nu neaparat economice/comerciale. Plata unei datorii implica o reprimare a presiunii spre apreciere a cursului (tinut la cota subevaluata) pentru a stimula exportul si descuraja importul. Partenerii nu ar avea de obiectat avand in vedere ca o asemenea politica urmareste reducerea/eliminarea unor datorii. Excelenta in inovare, capacitatea de a crea si mentine avantaje competitive obliga partenerul comercial la raspunsuri care se pot concretiza fie in depreciere a cursului de schimb, fie in combinatie a deprecierii cu reforme structurale care sa mareasca productivitatea. Cand un partener nu are capacitate/instrumente de corectie este mai delicata si conduce la crize de balanta acute. In fine, ar mai fi situatia in care o tara practica un curs subevaluat in mod constant mizand pe crearea de avantaje competitive generate de asimilarea puternica de tehnologii; in aceasta situatie se accepta pierderi de venit national pentru moment, care sunt mai mult decat compensate de castiguri de productivitate. Este cazul unor tari asiatice care au “lipit” practic propriile monede de dolarul SUA pentru a avea o dezvoltare prin export. Si in buna masura au reusit.

Tarile nu exporta si importa aceleasi produse si servicii, iar acestea nu se substituie, adesea, usor intre ele


Cand o tara are capacitate de export considerabila, inclinatia de a folosi exportul net (diferenta intre exporturi si importuri) ca piston al stimularii activitatii economice exista – mai ales cand sunt conditii de recesiune generalizata pe arii mari din economia globala. O problema este ca o asemenea conduita poate declansa ce este cunoscut in istoria economica ca “beggar thy neighbor policies”, adica politici care mai degraba conduc la daune reciproce si care nu ar avea eficacitate pe termen lung. De ce? Fiindca si partenerii ar face la fel si am avea o cursa in jos (a race to the bottom), in care mai mult se pierde decat se castiga.

Este de facut o observatie importanta. Tarile nu exporta si importa aceleasi produse si servicii, iar acestea nu se substituie, adesea, usor intre ele. Cand o tara detine superioritate tehnica la numeroase produse (bunuri de capital, tehnologie) ea are mai multa forta comerciala decat altele si, in consecinta, pierderile sale potentiale, ca urmare al unui razboi valutar, sunt mai mici. Germania intra in aceasta categorie. Oricum insa, razboaie valutare si comerciale sunt arme cu doua taisuri, de evitat daca este posibil. Aici gasim temeiul pentru acorduri intre marile tari/puteri comerciale in privinta coordonarii politicilor valutare, rundele comerciale care sa diminueze bariere tarifare si netarifare. Ce unii (intre care si FMI, sau Trezoreria SUA) reproseaza Germaniei este ca, prin marele surplus de cont curent nu ajuta sustinerea cererii agregate in economia mondiala in aceasta perioada de criza economica.  Este de observat ca Berlinul a aplicat o consolidare fiscala acasa in anii din urma, care a avut efecte in ce priveste conturile balantei sale de plati si in conditiile in care nivelul investitiilor in economia germana a scazut in ultimul deceniu de la cca 21% la 17% din PIB (date Eurostat). Cat priveste deficitul de balanta externa al Germaniei din anii 90”, acesta poate fi pus in relatie cu conjunctura economica de dupa reunificarea sa.
 
Surplusul german si zona euro
 
Sa venim la surplusul contului curent al Germaniei si zona euro.  Surplusul de cont curent al Germaniei compenseaza deficitele altor tari. In ultimii doi ani s-a ajuns chiar la un surplus al zonei euro de cca 2% din PIB-ul cumulat al tarilor membre. Si gasim aici o explicatie pentru nivelul euro fata de dolarul SUA si alte monede. In fapt, marea problema in zona euro este ca pentru tarile ce inregistreaza deficite comerciale in mod recurent (sunt mai putin competitive), intrumente esentiale de corectie a dezechilibrelor externe dispar: politica monetara proprie (adica prerogativa de a emite moneda  proprie) si cursul de schimb.

Zona euro nu este o uniune monetara autentica, care elimina grija fata de deficitele intra-zona euro ale tarilor care o compun; ea nu are fundamente fiscale si bugetare care sa permita tolerarea unor dezechilibre inauntrul ei –asa cum se intampla, de exemplu, intre regiuni/state in SUA, sau chiar in interiorul Germaniei (intre land-uri). Zona euro nici nu a reunit economii suficient de compatibile din punct de vedere structural nefiind, cum se spune in teorie, o ‘arie monetara optima” (optimal currency area). Unii remarca ca si Norvegia, Suedia, Danemarca au surplusuri externe considerabile. Dar prima dintre ele nu face parte din UE si exporta mult petrol, in timp ce Danemarca si Suedia nu fac parte din zona euro. Nu mai vorbim ca dimensiunea aparte a economiei germane schimba radical datele chestiunii intra-UE.
Odata cu izbucnirea crizei financiare si a crizei zonei euro, pietele au inceput sa re-diferentieze obligatiunile tarilor emitente si diferentiale mari au aparut intre randamentele cerute la bunt-urile (obligatiuni) germane si obligatiunile tarilor cu deficite mari.
Au fost puse in miscare programe de corectie prin “devalorizari interne”, prin scaderi si inghetari de salarii, care au diminuat deficite externe in tarile cu dificultati de balanta de plati.  Aceasta metoda este foarte stresanta economic si social si are un posibil efect de bumerang cand nu conduce la reluarea cresterii economice, care sa permita diminuarea poverii datoriilor (publice si private).


Un alt design al zonei euro trebuie sa conjuge politica monetara comuna cu aranjamante fiscale/bugetare comune –ceea ce implica resurse comune



Spectrul infernal al unei debt-deflation (cresterea poverii datoriei prin capacitatea diminuata de rambursare) este o amenintare reala in zona euro. Caderea inflatiei la 0,8-0,9 in zona euro (fata de tinta de 2%) graieste in aceasta privinta si este un indiciu al slabiciunii cererii agregate. Date recente privind o usoara din recesiune in mai multe tari din zona euro nu sunt convingatoare daca avem in vedere finantarea bancara mai mult decat precara si costurile duble la credite bancare (fata de nivelul din Germania) pe care le platesc numeroase companii din Spania, Italia, Portugalia, etc. In acelasi timp, contractia si fragmentarea fluxurilor de capital lovesc in perspectiva de crestere economica, desi cineva ar putea spune ca este firesc un proces de “de-globalizare”.
Asa cum functioneaza, zona euro pare sa fie mai constrangatoare decat regimul etalonului aur din perioada interbelica a secolului trecut, cu diferenta ca acum exista stabilizatori automati (posibilitatea cresterii deficitelor bugetare cand incasarile fiscale scad din cauza unei recesiuni), dar care au fost sever ciuntiti de criza in conditiile in care si deficitele bugetare intra intr-un proces de corectie. Ce ramane atunci pentru a contracara efecte perverse ale austeritatii generalizate in mai multe tari? Deoarace imposibilitatea folosirii cursului de schimb, politici bugetare de corectie (austere) aplicate sumultan intr-un mediu extern neprietenos, dau roade otravite. Vedem astfel cat de mult conteaza politica economica a tarii/tarilor care da (dau) tonul in zona euro, din cel putin doua puncte de vedere:

a)  pe planul unor masuri care sa ajute aplicarea masurilor de corectie in tarile aflate la mare ananghie (de exemplu, sustinerea cererii agregate la nivelul zonei euro orin varii mijloace, programe speciale de investitii);

b) realizarea unui design al functionarii zonei euro (care inseamna alte institutii si politici), care sa permita amortizarea socurilor asimetrice, tolerarea de dezechilibre in interiorul ei. In fapt, aici este miezul chestiunii surplusului! 

In esenta, un alt design al zonei euro trebuie sa conjuge politica monetara comuna cu aranjamante fiscale/bugetare comune –ceea ce implica resurse comune (mutualizate). Este ce a recomandat si Consiliul Economic din Germania cu cativa ani in urma, de constituire a unui fond special in acest scop (the Redemption Debt Fund). Resurse comune (mutualizate) ar trebui sa permita capitalizarea unor banci astfel incat sa fie prevenite efecte de contagiune puternice; sa permita constructia unei scheme de garantare a depozitelor care sa previna migrarea de lichiditati (din banci) intre economii atat de adanc integrate; sa permita tarilor sa reziste la socuri asimetrice in conditiile in care exista diferente structurale mari intre ele (ar fi menirea “capacitatii fiscale” cum a fost propusa de presedintele Consiliului European, Herman van Rompuy). Fara a se ajunge la un astfel de stadiu de constructie a aranjamentelor fiscale/bugetare este greu de imaginat un mers neproblematic al zonei euro in continuare, mentinerea configuratiei sale actuale.

Si nici un nou design este posibil sa nu ajunga. Ar fi nevoie de masuri imaginative, care sa tina cont de nivelul mare al datoriilor publice si private. Nu este exclus ca, finalmente, sa se recurga la “reprimare financiara” pentru finantarea unor datorii (adica practicarea unor dobanzi foarte mici, sub rata inflatiei) si sa fie tintita o inflatie mai inalta ca mijloc de micsorare in termeni reali a datoriilor.
Ce sta in calea unui nou design al zonei euro? Mai intai de toate, este un curent de gandire care a prevalat la Berlin si in alte capitale privind citirea cauzelor crizei zonei euro. Atentia fata de indatorare publica este o interpretare unilaterala si in constrast cu realitatea. In cazurile Spaniei, Irlandei si altor tari, necazurile mari deriva din supraindatorare privata.
Uniunea Bancara (UB) incearca sa stabileasca o anume ordine in prioritati, sa aduca elemente de completare a Uniuni Monetare. Dar si UB ramane schioapa daca se rezuma, in esenta, la un mecanism comun de supraveghere, in circumstantele in care un fond comun de capitalizare a bancilor, de “inchidere” (rezolutiune) ordonata a unor banci, este mult prea mic (55 miliarde euro) fata de bilanturile cumulate ale bancilor, iar orizontul sau de formare, 2024, este descurajant. In ultima instanta, problema se reduce la cat sunt dispuse statele membre sa puna la bataie in comun –daca exista solidaritate.    
Uniunea Bancara trebuia sa fie pusa in relatie cu o reforma radicala a functionarii industriei financiare, care a fost salvata cu bani publici si care, continua sa extraga rente necuvenite de la platitorii de taxe si impozite. Germania are un rol cheie in aplicarea recomandarilor rapoartelor Larosiere si Liikanen in aceasta privinta.
 
Designul defectuos al zonei euro este marea problema!
 
Pentru economia germana euro functioneaza precum o marca germana (DM) subevaluata, ceea ce stimuleaza exportul net si creeaza/sustine locuri de munca, in timp ce pentru tari din Sud, euro este ca un escudo, drahma, peseta, etc supraevaluate. Noul esafodaj de monitorizare si corectie al dezechilibrelor (Semestrul european, Pactul Fiscal, EIP/procedura de deficit excesiv aplicata la dezechilibre externe, etc) este extrem de complicat ca aplicare. Mai mult, politicile actuale cresc probabilitatea ca zona euro sa stagneze economic, ceea ce a va mari tensiuni sociale si politice, ascensiunea curentelor politice care resping moneda unica, proiectul european.
Ca devalorizari interne din ultimii ani au micsorat deficitele externe ale tarilor cu probleme nu schimba fondul problemei. Intrucat, este de reiterat, devalorizari interne sunt un mecanism de ajustare foarte anevoios si costisitor social. Este suficient sa comparam rata somajului din Germania in ultimii ani (sub 6%) cu cea din Spania, Grecia, unde somajul a atrecut de 27% si, respectiv, 28% pentru a vedea contrastul intre situatii economice.
Zona euro are nevoie de un alt design institutional si alta gama de politici, care sa ajute tarile cele mai lovite de criza. Noua coalitie de guvernare in Germania a anuntat programe de investitii publice, se are in vedere si ridicarea salariului minim, proiecte ce vin in intampinarea unor politici mai armonizate la nivelul zonei euro. Unele voci sugereaza reducerea TVA in Germania, o revenire spre cota ce a fost inaltata din dorinta de a creste incasarile fiscale dupa izbucnirea crizei; scaderea TVA ar stimula consumul intern, importuri din alte state din zona euro. Inca vagi sunt insa detalii tehnice cheie ale Uniunii Bancare, care ar putea juca un rol decisiv in repararea design-ului Uniunii Monetare. Aici Germania joaca un rol decisiv.
Funtionarea defectuoasa a zonei euro pune in discutie si logica “pietei unice” (single market). La Bruxelles, Berlin si in alte capitale trebuie sa se acorde mai multa atentie raportului Monti (2010), care pleda pentru o concurenta in UE care sa tina cont de inechitati (“castigatori” si “perdanti”) si care sa incerce sa combine plusurile si minusurile modelului “continental” (german) cu ale celui “anglo-saxon”. De altfel, se si vorbeste de trecerea la un alt “Brussels consensus”. Progrese intr-o asemenea directie ar ajuta si redesenarea contractului social, de care este nevoie cam peste tot in UE avand in vedere date demografice si criza economica.

Articolul a fost publicat, în data de 09.01.2014 pe zf.ro, hotnews.ro, contributors.ro

23/02/2021
GDPR

www.asfromania.ro utilizează fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe website-ul nostru. Inainte de a continua navigarea pe www.asfromania.ro, te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. In orice moment poti modifica setarile acestor fisiere cookie urmand instructiunile din Politica de Cookie.