Daniel Dăianu: De ce nu este posibilă o creştere de 5% acum
daniel-daianu

Asemenea gânduri exprimă preocuparea devenită obsesivă, la noi și în restul Europei, privind ieșirea dintr-o criză ce nu se mai termină. BERD este pesimistă în legătură cu șansele reducerii decalajelor economice în anii ce vin invocând reforme întârziate în țări din Europa centrală și de Răsărit, deși contextul general pare să fie subestimat în această apreciere. În contrast, există voci încrezătoare în rate de creștere tot mai mari în perioada ce vine.



Anul acesta vom termina probabil cu o cifră de creștere reală a PIB-ului în jur de 2,5%, care se datorează, în largă măsură, recoltei agricole. Sunt câteva observații de făcut referitor la această cifră:

  • creșterea probabilă din 2013 este în perimetrul creșterii potențiale de acum a economiei autohtone;
  • estimări indică că potențialul de creștere în România a fost injumătățit de criza financiară și economică –a fost tras de la 5-5,5% la 2-2,5% anual;
  • în UE creșterea potențială a fost serios erodată de criză –media a fost trasă de la 2-2,5% la 1-1,5% anual;
  • există deosebiri semnificative între țări în ce privește situația economică, ceea ce se reflectă în dinamici economice diferite (tările din nordul zonei euro vs. cele din Sud)
  • chiar și economiile cu o situație mai bună sunt influențate de starea de ansamblu a zonei euro; explicații țin de comerțul intra-comunitar  precumpănitor și legături financiare strânse;
  • economiile mai mici intră mai puternic sub incidența forței gravitaționale a evoluțiilor din Uniune;
  • deși mare parte din Uniune nu mai este în recesiune premizele pentru o reluare semnificativă a creșterii economice nu există încă;
  • sunt semne ce conturează perspectiva unei cvasi stagnări economice de durată: ar lucra aici, între altele, “efectul bilanțier” (balance-sheet effect) al supra-îndatorării firmelor și gospodăriilor, care diminuează înclinația spre investiții și consum; la care se adaugă ineficacitatea instrumentelor convenționale de politici de stimulare (dobânzi de referință la minim istoric și datorii publice ce cresc rapid, împreuna cu pericolul unei debt deflation/mărirea poverii datoriei prin scăderea prețurilor)

Să revenim la economia noastră. Dacă se acceptă contextul european schițat mai sus, avem de lămurit cât de posibilă este o rată de creștere economică reală de 5% anual. Ar fi vorba deci de mai mult decât o dublare a ratei medii din ultimii ani, dacă o “normalizăm” făcând abstracție de contribuția (plus, sau minus) a agriculturii. Din punct de vedere macro România arată:

- deficit bugetar structural ajuns la sub 2% din PIB (o considerabilă corecție fiscală);

- o reducere foarte mare a deficitelor externe: cel de cont curent ce se va situa la cca 1,5% din PIB in 2013, fața de 13% în 2007 și 4% în 2012;

- inflația la finele anului va fi probabil de cca 2%. Scăderea puternică a inflației are două efecte contradictorii asupra cererii agregate: pe de o parte influențează pozitiv protejarea puterii de cumpărare a populației pe de alta parte mărește rata reala a dobânzii la care se pot finanța firme și gospodării, ceea ce lovește în cererea agregată.  

- o datorie publică care, deși s-a mai mult decât dublat în anii de criză, pare să se stabilizeze la 38% din PIB; scăderea serviciului datoriei publice și a percepției de risc a României (vezi costul asigurării/CDS-urile);

- rata de absorbție a fondurilor europene a crescut în 2013, dar rămâne încă mult sub cerințe;

- deficitul bugetar va fi in 2013 aproape dublul celui de cont curent. Această situație își are cauza de baza în restricții de finanțare (costul înalt explicit și implicit) cu care se confruntă sectorul privat și mai puțin în efectul de înlăturare (crowding out) exercitat de bugetul public;

Există alte aspecte care pun pe gânduri: multe intreprinderi abia pot supraviețui; capitalizarea a numeroase companii este deficitară (aici găsim o explicație pentru revenirea în forță a arieratelor între intreprinderi, care sunt accentuate și de dezintermedierea bancară): investițiile au scăzut mult în economie, că sunt din economisire internă, sau din străinatate.

Este practic imposibil de  construit o politică bugetară care să se bizuie pe deficite ce ar depasi 3% din PIB în mod constant.

Ce ar putea face ca economia să tureze mai iute, astfel încât să dubleze rata de creștere economică. Trebuie observat că o dublare a ratei de creștere reale efective, sau potențiale, de la 2-2,5 la 5% din PIB, ar implica o expansiune viguroasă a cererii agregate, care ar trebui să se vadă în producția internă de “tradables”( bunuri exportabile și ce pot înlocui importuri) dacă dorim să protejăm echilibrele economiei. Avem resurse pentru asa ceva? Adică, avem resurse pentru a stimula cererea și oferta interne fără împovărare prin îndatorare? Se poate imagina un impact asupra cererii și producției prin impuls fiscal, dar care ar cere mărirea serioasă a deficitului bugetar. Este practic imposibil de  construit o politică bugetară care să se bizuie pe deficite ce ar depăși 3% din PIB în mod constant. Așa ceva nu este rațional în condițiile date. Se poate prezuma o reacție nervoasă imediată a piețelor financiare la politici ce ar mări deficitul bugetar sensibil peste 3%. Reacția ar fi ilustrată de suirea brusca a marjelor la împrumuturi de finanțare/refinanțare a datoriei publice. Despre ce consolidare fiscală s-ar mai putea vorbi? Este de gândit că un astfel de demers ar muri în fașă. Ar fi de amintit și reacția Comisiei Europene. Drept este că există “clauză de investiții” (tolerarea unei creșteri a deficitului cu necesarul de co-finanțare a investițiilor din fonduri europene) care poate ajuta investițiile publice, însă este insuficient. Sectorul privat are resurse limitate, secătuite de criza actuală. Există unele proiecte de investiții majore (ale unor companii străine mai ales), dar sunt cazuri izolate. Realitatea este a unei economii în care finanțarea bancară nu merge. Și fără bani care să circule (preferința pentru lichiditate mult crescută, arieratele în proliferare) motoarele economiei nu au cum să nu fie gripate. Multiplicatorii cheltuielilor funcționează slab în criză, atât în sectorul public cât și cel privat. Creșterea salariului minim poate ajuta într-o măsură foarte limitată cererea internă, mai ales că avem de-a face mai degrabă cu prezervarea puterii de cumpărare.
Ce vreau sa spun, în esență, este că activitatea economică, în condițiile de acum, nu poate ajunge, la peste 4% din PIB; nu există capacitate efectivă pentru așa ceva prin aceasta înțelegând și măsuri de politică publică. Poate cea mai mare contradicție lăuntrică în algoritmul creșterii economice este golul de finanțare.  Iar piețele de capital nu pot suplini micșorarea creditării bancare, în timp ce “bonanze” financiare ies din calcul.


Dacă încasările fiscale vor merge mai bine merită să fie diminuate contribuțiile sociale (CAS)

Să țintești o crestere economică mai înaltă este rațional dacă există resorturi (drivere) interne care să o susțină. Altminteri, visăm cai verzi pe pereți! Si să pui în Constituție prevederea că orice guvern să aibă o asemenea obligație este un nonsens. Ce te faci, de exemplu, dacă după o perioadă de creștere a economiei peste potențial (întrucât se poate întâmpla așa ceva) sunt necesare ajustări care induc încetinirea dinamicii economice sub, să zicem, 3% din PIB? Ar fi obligat un guvern să ignore cerințe ale unei gestionări de bun simț a economiei în virtutea unei prevederi constituționale neinspirate?

Pentru 2013 are sens sa fie urmărită o rată de creștere economică nu mai mică decât în 2012. Dacă încasările fiscale vor merge mai bine merită să fie diminuate contribuțiile sociale (CAS). Politica monetară nu poate face mare lucru (din cauza mecanismului de transmisie și gradului de euroizare ridicat) în timp ce, cum s-a menționat deja, scăderea inflației are efecte contradictorii asupra cererii agregate. Politica bugetară trebuie să sprijine cererea agretata prin menținerea nivelului cheltuielilor publice unde un rol cheie îl are absorbția de fonduri europene. Totodată, o mai bună cheltuire a banului public trebuie să fie prioritară.

Este o rată anuală de 5%, creștere medie, totuși posibilă? Da, dar nu de pe o zi pe alta! Ea reclamă o mobilizare exemplară a rezervelor interne de eficiență, a resurselor în general, stabilirea de priorități potrivit unui master plan bugetat pe mai mulți ani. Prin diminuarea drastică a ineficienței (risipei, hoției, șifonării banului public, extragerii de rente) în sectorul public se poate mări considerabil productivitatea producției de bunuri publice (care include infrastructură). Aceasta ar ajuta și producția privată. O absorbție masivă de fonduri europene ar mări substanțial formarea brută de capital în economie, investițiile, fără îndatorare; ar suplini din creditarea bancară lipsa. Dezvoltarea rurală ar trebui să aducă industrializarea agriculturii (Romania exporta animale vii, cherestea, pe scară largă, ceea ce arată foarte rău....). Despre aceste chestiuni am mai scris remarcând că mobilizarea rezervelor de eficiență (care înseamnă reforme structurale a companiilor de stat) și o absorbție masivă de fonduri europene ar ridica potențialul de creștere a economiei la peste 4% anual, l-ar dubla.



Piața de capital este bine să nu devină, în principal, teritoriu pentru operațiuni speculative ale fondurilor de risc

Reforme structurale ar implica și o creștere a încasărilor fiscale la peste 30% din PIB (adică plus de 2-3% din PIB față de nivelul actual), care ar permite mai multe cheltuieli pentru educație și sănătate. Încasări fiscale semnificativ crescute cer combaterea eficace a evaziunii fiscale și evitării plății taxelor și impozitelor (tax avoidance), limitarea practicii de transfer de profituri în exterior (transfer pricing), o punere în valoare corectă a resurselor naturale de care România dispune. Ar trebui să trecem la un alt model de creștere economică, bazat mai mult pe resurse interne (economisire autohtonă), ceea ce poate coabita cu încurajarea intrărilor de capital, a investițiilor care aduc know how, modernizare tehnologică. Piața de capital autohtonă poate oferi o alternativă la finanțarea bancară, dar numai foarte limitată (având în vedere ponderea băncilor în finanțarea totală). Însă piața de capital este bine să nu devină, în principal, teritoriu pentru operațiuni speculative ale fondurilor de risc.

Creșterea anuală de 5% în termeni reali a PIB-ului poate deveni o ținta realistă. Dar ea nu poate fi atinsă bătând din palme, prin simple exhortații și declarații politice, apeluri la înscrierea în constituție și acte normative.

Articolul a fost publicat în data de 02.12.2013 pe zf.ro, pe adevarul.ro, hotnews.ro

23/02/2021
GDPR

www.asfromania.ro utilizează fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe website-ul nostru. Inainte de a continua navigarea pe www.asfromania.ro, te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. In orice moment poti modifica setarile acestor fisiere cookie urmand instructiunile din Politica de Cookie.