Facebook LinkedIn

Informații publice

Piața de capital din România: aproape două secole de existență

1 decembrie, Ziua Națională a românilor, te trimite cu gândul invariabil la istorie. La momentul Unirii Principatelor, la momentul construirii României mari și moderne.

Dincolo de istoria politică și socială, România are și o istorie bogată în ceea ce privește piețele financiare. Spre exemplu, primele inițiative de înființare a unei piețe bursiere de mărfuri și de valori au avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, așa cum este Codicele de Comerț al Țării Românești din 1 ianuarie 1840, realizat după modelul dat de Codul Comercial francez din 1807 și având la bază unele prevederi ale Regulamentului Organic.

Codicele reglementa bursele de comerț, mijlocitorii de schimb și samsarii. La acea vreme, dorința era de a se înființa o bursă de comerț la București (condusă de 6 persoane) și una la Brăila (condusă de o deputăție domnească), urmând ca samsarii să-și anunțe afacerile în cadrul burselor și prețul mediu al mărfurilor să fie publicat. Codicele de la 1840 definea categoriile mijlocitorilor (agenți de schimb) și samsarilor (curtieri). Mijlocitorii erau numiți de domnitor, Codicele stabilind de asemenea în privința prețului că „rezultatul tocmelilor și al negociației polițelor ce se săvârșesc la Bursă hotărăște cursul monezilor și al polițelor, al prețurilor mărfurilor, al asigurărilor, al transporturilor pe uscat sau pe apă, al zapiselor statului altor asemenea, al căror curs este primitor de a se însemna pe fiecare zi până unde s-a suit ori s-a coborât”.

 BURSA 668x1024    

 

În 1880, Camera de Comerț și Industrie de la București face un memoriu către Ministerul Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice în care, luând în considerare dezvoltarea comerțului cu efecte publice, propune înființarea unei burse pentru fixarea cursurilor monetare și efectelor, pe baza cererii și ofertei, pentru a opri speculațiile și fluctuațiile aleatorii. Este realizat, la inițiativa Camerei de Comerț din București, un proiect de lege pentru înființarea unei burse, care prevedea că: „Această bursă […] avea să adune la anumite ore pe comercianții, industriașii, capitaliștii, agricultorii și mijlocitorii oficiali la un loc anumit, spre a se ocupa de operațiunile lor comerciale, sub o mai deaproape priveghere a guvernului”.

Orarul de tranzacționare al bursei era prevăzut de lege astfel: „Orele fie-cărei burse se fixéză de camera de comerciŭ dupe obiceiurile civile ale fie-cărei localități, combinate cu orele de pornire ale curierilor. La Bucuresci, Galați și Brăila, orele deschiderei și închiderei bursei se fixéză, împreună cu prefectul poliției, de 4 bancheri, 4 neguțători, 4 mijlocitori de schimb și 4 mijlocitori de mărfuri desemnați de tribunalul de comerciŭ. […] Bursa va fi deschisă în tóte zilele, afară de Duminecă și serbătorile legale. Tîrgul efectelor publice și private și al tuturor hârtiilor negoțiabile se face cu două ore înaintea târgurilor celor-lalte mărfuri. Informațiuni se pot lua de la secretarul comitetului bursei în tóte zilele de lucru de la 9 până la 11 ore. Tóte acestea se vor observa sub controlul comitetului bursei”.

„Principalele operațiuni cari se urméză la bursă sunt: tîrgul efectelor publice și private, tîrgul acțiunilor diverselor societăți agricole, industriale și comerciale, tîrgul scrisurilor funciare rurale saŭ urbane și a tuturor hârtiilor negociabile, vînzarea materiilor metalice, a monetelor, a tot felul de mărfuri, închirierea vaselor de transport, transportul pe uscat și apă, tot felul de transacțiuni relative la comerciul continental și maritim, interior și exterior, asigurările de tot felul, etc.”.

Negocierile se realizau la bursă, în locul separat numit parchetTîrgul trebuia să arate „dacă e pe bani gata saŭ dacă e cu termen” (termenul însemna maxim 1 lună). Titlurile circulau doar dacă erau însoțite de cel puțin un cupon. Taxa de tranzacționare era reprezentată de o taxă a timbrului, nu mai mare de 5 bani la suta de lei, care era suportată jumătate de cumpărător și jumătate de vânzător și se plătea Camerei de Comerț. Plățile în cadrul tranzacțiilor erau făcute de mijlocitori, în fiecare zi de bursă, iar cele mai mari de 100 de lei se realizau „în mandate de viramente asupra Băncei Naționale”. Numărul mijlocitorilor de schimb se determina la fiecare 3 ani, numirea lor fiind făcută prin Decret Regal. Mijlocitorii puteau da procură specială de reprezentare unei alte persoane sau mai multora, dar mandatarii trebuiau să fie români, iar mijlocitorul era răspunzător de faptele acestora. Mijlocitorii de schimb erau obligați să înscrie toate operațiunile și tranzacțiile făcute în registrele proprii („carnet șnuruit și parafat de tribunalul de comerciŭ”), înscriind sumele în litere, fără abrevieri, fiind menționate toate detaliile vânzării, cumpărării, negocierii.

La mai puțin de un an de la deschidere a avut loc primul crah bursier din România, în noiembrie 1883, provocat mai ales de imposibilitatea efectuării lichidării. Presa vremii titra: „Crahul de la bursa din București, prevăzut de noi și de Banca Națională, s-a întâmplat cu începerea lichidărilor din noiembrie (…)”.

Ca urmare a celor petrecute, în 1886, Camera de Comerț și Industrie solicită modificarea legii. O modificare adusă de legea din 1886 este introducerea următorului amendament: „Ori-ce operațiune de bursă, regulat făcută, constitue un act de comerciŭ și dă nascere unei obligațiuni perfecte, la care nu se póte opune nici într’un cas excepțiunea de joc”. Din dezbaterile legii, redate de monitorul oficial, reies preocupările legiuitorului de la acea vreme ca „A duoa reformă coprinsă în proiect consistă în aceea că operațiunele cu termen să se facă între persóne cunoscute; iar nu ca până acum de agenții de schimb pe contul lor, fáră să spună în numele cui tratéză. De sigur că acest principiŭ este bun; de óre-ce intr’o bursă începĕtóre ca a nóstră, nu póte și nu e bine să se lase liber curs acelor jocuri maloneste cari degeneréză în adevĕrate flagele pentru avuția țĕrei”.

Războiul suspendă tranzacțiile bursiere

În 1914, izbucnirea violentă a războiului generează închiderea Bursei pe 18 iulie, acesta rămânând închisă pe toată durata Primului Război Mondial. La acea perioadă erau tranzacționate acțiunile emise de 63 de societăți și 58 de tipuri de rente și obligațiuni de stat (efecte cu dobândă fixă).

Distrugerea sondelor de petrol din timpul războiului a făcut ca valorile mobiliare să se deprecieze masiv. Repararea sondelor de către germani a condus însă la cotarea acțiunilor industriei petroliere române la Bursă, determinând creșterea ulterioară a cotațiilor. Între 1917 și 1918, tranzacțiile bursiere s-au realizat în „târgul bursier” de la cafeneaua Schreiber și pe Strada Lipscani. Bursa Oficială de Efecte, Acțiuni și Schimb se redeschide în octombrie 1918, activitatea sa crescând mereu, iar localul Bursei devenind neîncăpător.

În perioada 1919 - 1925, bursele de comerț din România erau guvernate de trei tipuri de reglementări legale. Legea din Vechiul Regat din 1904, extinsă și în Basarabia în 1919, se completa cu legislația austriacă aplicabilă Bursei de la Cernăuți, din Bucovina, dar și cu legislația maghiară din Banat și Transilvania pentru Bursele din Arad și Timișoara. Apare astfel din nou necesitatea unei legi care să răspundă nevoilor economice ale României. O nouă lege este promovată de profesorul Virgil Madgearu, ministru al Industriei și Comerțului și este ratificată prin Decret Regal pe 13 august 1929. Expunerea de motive realizată de Virgil Madgearu preciza: „Necesitatea adaptării uzanțelor găsite bune și consfințite în materie de bursă până azi, a modului de încheiere al tranzacțiilor de efecte, acțiuni schimb mărfuri, situațiunea financiară și economică a țării, precum și necesitățile unui bun mers al încheierilor operațiunilor și apoi încrederea deplină în tranzacțiunile ce se fac la Bursă, au călăuzit la întocmirea proiectului de lege ce însoțește această expunere de motive”

În 1938 este publicată de către Simon D. Gartenberg, președintele Asociației Remizierilor Oficiali de Bursă, „Cartea acționarului – îndreptar bursier”, aceasta fiind una dintre primele dovezi ale preocupării față de educația financiară a publicului regăsite în biblioteci. Aflăm astfel că, în 1938, la bursa de la București erau tranzacționate acțiunile a 56 de societăți și că mai multe titluri financiare românești erau vândute pe bursele străine (acțiuni Astra Română la Paris, Amsterdam, Anvers și Zürich; acțiuni Concordia la Paris, Bruxelles, Anvers și Zürich; acțiuni Steaua Română la Paris, Basel, Frankfurt, Geneva și Zürich; acțiuni Petrol-Block la Paris, Lille, Anvers, Liege și Zürich; acțiuni Redevența la Paris; efecte constând în rente și împrumuturi erau tranzacționate la Paris, Londra, Berlin, New York, Zürich, Roma, Milano, Basel, Berna, Geneva). De asemenea, la bursele occidentale mai erau cotate și alte valori emise de societăți cu capital românesc și străin, care însă nu erau cotate la București: Colombia, Danubiana, Omnium, Petrofina, Societatea de Gaz și Electricitate din București, Steaua Română Française și Steaua Română (British), Zahăr și Rafinaj în România.

Buletinul Bursei București din decembrie 1939 scria: „Nici odată târgurile financiare mondiale n’au fost mai influențate, ca în 1939, de evenimentele europene. Și anul 1938 cunoscuse destule dificultăți internaționale, dar tot se crezuse că până la urmă zăngănitul armelor va fi îndepărtat, optimism care se răsfrânsese asupra burselor de valori. Într-adevăr anul 1939 din punct de vedere bursier debutează sub cele mai bune auspicii. Nivelul cursurilor era destul de ridicat la 1 Ianuarie 1939, nivel care n-a putut fi mult timp menținut. Căderi serioase s-au produs la sfârșitul lunii Ianuarie, odată cu sfârșitul războiului spaniol. În Martie, bursele sunt cuprinse de panică, în urma ocupării Boemiei de germani. În Aprilie, italienii ocupă Albania, altă neliniște, urmată de tensiunea polono-germană, care sfârșește cu războiul și ocuparea Poloniei.[…]

 

Bursa, închisă pentru inventar

După cel de-al Doilea Război Mondial, economia României devine una centralizată, ca parte a reformei inițiate de regimul comunist. În aceste condiții, se decide închiderea Bursei în iulie 1948. Instaurarea proprietății de stat, ca unic proprietar, nu mai permitea existența produselor specifice pieței bursiere, precum acțiuni sau obligațiuni corporative, iar Bursa nu mai avea de ce să existe, având în vedere că nu mai exista obiectul tranzacțiilor. Deținerea în proprietate a societăților comerciale era interzisă. Pe 11 iunie 1948, în baza Legii nr. 119/1948 a naționalizării, 1.050 de întreprinderi industriale, bancare sau de asigurări treceau în proprietatea statului, ca „bun de consum al poporului” și Bursa se închidea. Profesorul Nicolae Volonciu povestește în cartea sa (Volonciu, Nicolae, 2017, Amintiri din patru țări, București: Editura Solomon, p. 113.): „în ziua de 11 iunie, cu câteva minute înainte de deschiderea bursei, un cetățean care voia să facă o tranzacție a ajuns la ușă și a găsit un mare lacăt. Veniseră mai de dimineață agenți financiari, poliție și, printre ei, un hâtru care lăsase un bilețel lângă acel lacăt. Ce era scris pe acel bilețel? «ÎNCHIS PENTRU INVENTAR!»”.

Mai multe detalii despre istoria pieței de capital din România, dar și o interesantă galerie de fotografii ale vremii găsiți AICI